Paradox

Stand de vorba cu cineva mai ieri alaltaieri mi-am dat seama de o chestie bizara. Dar sa o iau cu inceputul. Se intampla adeseori ca atunci cand cunoastem pe cineva, pentru prima oara, auzind diverse lucruri despre ea inainte (lucruri bune zic, d'aia si tinem sa o cunoastem), sa ramanem cu "gura cascata" la tot ce spune si povesteste.
Impresia care ne-o face e puternica si povestim si la altii: "ce om minunat am intalnit!".
Se intampla sa facem aprecieri laudative si ne imaginam cat de deosebita e o alta persoana si numai citind o carte sau un articol scris de aceasta.
Ne imaginam perfectiunea pornind de la o frantura, o picatura de viatza!
De fapt ne place sa visam.
Si trece timpul. Poate chiar devenim prieteni cu oamenii astia.
Nimic bizar si paradoxal pana acum, nu?
Urmeaza in schimb asta.
Cu cat devenim mai apropiati si mai prieteni avem tendinta sa sa nu mai apreciem calitatile celor apropiati si sa o dam in derizoriu, indiferent de ce ar zice sau face! Si asta ca sa nu-i zic lipsa de respect.
Bizar si paradoxal daca ne gandim cum a evoluat relatia.
Si cand iti dai seama ca si tu faci la fel si incerci sa te corectezi tu insuti, intre timp, ceilati te iau peste picior si te "corecteaza", iti dau si "exemple"...(tindem sa sa dam dreptate si sa luam ca exemple oameni ale caror defecte "eliminatorii" nu le stim)
Strainii! Oamenii aia la care ne uiteam ca la icoane!
Ne-am intors la inceput.
Ce ar mai cobori "specialistii" in ochii nostri daca ni i-am face prieteni.
Ar devenii in relativ scurt timp Carpaci!

Parca nu suntem intregi la minte
"Combati" intr-o relatie cunoscuta si sincera cu exemplele luate de aiurea si neverificate !
Calitatile de odinioara nu mai conteaza...acum se vad doar defectele.
Si nici macar nu realizam ca gresim!....multi dintre noi!
Eu mi-am dat seama de asta, d'aia am si scris, nu?